Pe 8 Martie se sărbătorește Ziua Internațională a Femeii. Practic, în fiecare familie este motiv să sărbătorească persoanele dragi, fie că vorbim de mame, bunici, soții, fiice, surori, etc. Din puncte de vedere sportiv, ziua de 8 Martie are o semnificație puternică și în sportul românesc. Pe 8 Martie 1970, la Paris, naționala de handbal masculin reușea să câștige al 3-lea titlu mondial din istorie, într-una dintre cele mai dramatice finale din toate timpurile, 13-12 cu RDG după 80 de minute (două serii a câte 10 minute de prelungiri).
La aproape jumătate de secol distanță, detaliile s-au uitat. Însă România chiar a fost Brazilia Europei. La handbal. Fantastica generație a anilor ’60-’70 câștiga, la 8 martie 1970, un meci în urma căruia s-a spus că i-a îndrăgostit pe francezi de handbal. La Paris, în fața unei săli arhipline care a scandat din prima până în ultima secundă pentru România, tricolorii învingeau mașinăria infernală a RDG-ului într-un meci de infarct: 10-10 după cele 60 de minute regulamentare și 13-12 după alte două reprize a câte 10 minute de prelungiri.
Handbalul este privit ca un sport național în România pentru că are la bază un palmares impresionant: 7 titluri mondiale, dintre care 5 la handbal în 7. Fetele sunt acum la mare căutare, dar în trecut România a avut o școală de handbal fantastică, de fapt cea mai bună din lume. Până să apară Franța, care a câștigat cinci titluri mondiale după 1990, cea mai tare din lume la acest capitol a fost România. În 1970, naționala lui Gruia, Günesch, Licu, Oțelea, Kicsid și ceilalți câștiga al treilea titlu mondial din istorie. Totul se întâmpla într-un interval de numai 9 ani, astfel că tricolorii aveau toată lumea handbalului la picioare! Patru ani mai târziu, la Berlin, România obținea și cel de-al patrulea (și ultimul) trofeu, intrând definitiv în istoria acestui sport.
La acea vreme, Estul Europei domina categoric handbalul mondial. Danezii și cehii fuseseră profesorii tuturor, dar esticii dezvoltaseră, fiecare, o școală proprie bazată pe calități diferite. URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia și RD Germană aveau, fiecare, ambiții uriașe, dar deasupra tuturor trona România, pentru că, așa cum observau specialiștii din întreaga lume, tricolorii aveau față de adversari ceva în plus: fantezie, tehnică și eleganță. Din Vest, doar Suedia și RF Germană emiteau pretenții.
După cum susținea Călin Antonescu, trimisul special al ziarului „Sportul” la Campionatul Mondial din 1970, România a câștigat în fața naționalei RD Germane o finală transformată într-un „joc al apărărilor și al nervilor”. „Oricâtă măiestrie sau talent ar avea un gazetar, sunt imposibil de descris aceste 80 de minute de handbal. Efectiv, creionul alunecă nebunește pe hârtie, așternând parcă incoerent, poate uitând câte ceva… Ar fi necesar un creier electronic pentru a putea reține, dacă așa ceva este cu putință, multitudinea de sentimente, trecerea cu rapiditate de la bucurie la teamă, de la clipele de încredere, de certitudine a victoriei, la cele de descumpănire”, așa și-a început cronica din 9 martie Călin Antonescu.
„Le Journal de Dimanche” titra în ziua finalei, înainte de meci: „Este util de văzut această finală deoarece se va putea afla răspunsul dacă eleganța românilor va învinge puternica, dar precisa mașină de jucat handbal care este echipa R.D. Germane”. A învins eleganța? „Nu! A învins forța morală, capacitatea superioară de efort a românilor, știința lor în jocul de handbal”, a remarcat la vremea respectivă reprezentatul cotidianului „Sportul”.
România a câștigat finala din 1970 în primul rând datorită unei apărări de fier, care a rezistat eroic în fața mașinăriei disciplinate și tenace a germanilor: „Ar fi greu să facem acum unele remarcări în ceea ce privește sistemul defensiv. Dar nu putem trece cu vederea aportul lui Penu – excelent și considerat pe bună dreptate portarul numărul 1 al acestei ediții a Campionatului Monsial – al lui Samungi despre a cărui valoare am mai vorbit, Guneș (n.r. Gunesch) și Chicid (n.r. Kicsid)”.
România ar fi putut câștiga finala de la Paris în 60 de minute, însă în ultimul minut al jocului, Gheorghe Gruia, supranumit de Ștefan Birtalan „Himalaya al nostru!”, a ratat o ultimă acțiune, RDG a plecat pe contraatac și a trimis meciul în prelungiri. Tricolorii au luptat eroic încă 20 de minute, iar la final au reușit să urce pe cea mai înaltă treaptă. „Gruia, marele Gruia, cel mai mare handbalist al tuturor timpurilor, cum l-au denumit străinii, plânge ca un copil. Nu mai poate uita greșeala din minutul 60, când a pierdut o minge care ne putea costa titlul mondial. Stă îmbrățișat cu Oțelea și plâng amândoi… >. Sunt singurele cuvinte pe care le mai poate pronunța. Dar cine se mai gândește acum la greșeala lui? Succesul este atât de mare și nimeni nu poate uita că Gruia a înscris 30 de goluri în acest Campionat Mondial, fiind la un singur punct de titlul de golgheter cucerit de sovieticul Maximov”, a subliniat Călin Antonescu.
Succesul naționalei masculine a venit în urma unui final care merită povestit acum, la 45 de ani distanță. Poate va trezi anumite sentimente în rândul celor care azi fac handbal… Ca să avem un viitor, ar trebui să ne cunoaștem și trecutul! „Încă 90 de secunde, iar Kicsid este eliminat din joc. Echipa noastră are un om mai puțin în teren, dar brațele jucătorilor ridică un adevărat zid în fața impetuoșilor atacanți adverși. Încă 60 de secunde, 45 de secunde. Rost șutează și Penu reține. A mai rămas jumătate de minut și românii pornesc în atac. Mingea zboară de la Goran la Oțelea, apoi la Gațu, care începe să danseze în dribling printre apărătorii adverși, iar sirena finală vestind marea victorie a culorilor noastre îi găsește pe acești adevărați eroi în atac la poarta lui Frieske. Este 13-12 și România cucerește pentru a 3-a oară titlul suprem”, așa a arătat cronica finală din ziarul „Sportul”, în ziua următoare.
România la Campionatul Mondial din 1970
La 45 de ani distanță de la titlul mondial din 1970, ProSport a discutat cu câțiva dintre eroii de la Paris. Dialogul cu fiecare în parte a plecat de la o întrebare simplă: „Ce semnificație are data de 8 Martie?”. Toți campionii mondiali intervievați au amintit în primul rând de Ziua Femeii. Majoritatea au făcut însă și o incursiune în timp. „Sunt robul handbalului românesc. Nu am cum să uit data de 8 Martie! Îmi reamintesc absolut tot”, a spus Cristian Gațu, fostul președinte al FR de Handbal, dublu campion mondial în 1970 și 1974 și socotit, de mulți, cel mai bun conducător de joc din toate timpurile. „Dacă îmi aduc aminte, pe 8 Martie am ieșit campion mondial. Istoria mi-a plăcut mereu, mai ales când a fost vorba despre istoria noastră”, a susținut și Ștefan Birtalan. „Vreți să știți semnificația sportivă a zilei de 8 Martie? Ce frumos era la Paris în 1970… Atunci am urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului”, a răspuns cu un sentiment de emoție și Cornel Oțelea.
Gabriel Kicsid, tocmai ieșit de la o slujbă de la biserică, a aflat, în schimb, de la ProSport că astăzi se împlinesc 45 de ani de la câștigarea titlului mondial din Franța. „Nici nu m-am gândit la așa ceva, mă duc să mă îmbăt (n.r. – a glumit în primă fază campionul mondial, care apoi a devenit dintr-o dată nostalgic). Tocmai am ieșit de la biserică. De obicei, Ștefan Birtalan este omul nostru care ne dă toate aceste date. Mulțumesc frumos pentru veste, mi-au dat lacrimile”, ne-a transmis cu o voce tremurândă Gabriel Kicsid.
Rezultatele obținute de România la CM 1970
Ștefan Birtalan și-a reamintit că, înainte de a pleca în Franța, în revista „Sportul” s-a făcut o poveste cu naționala masculină, care a fost denumită „Cei 16 magnifici!”: „Noi am fost magnificii. Ne-a plăcut foarte mult fimul >, de aici a venit și porecla noastră. Am plecat la Paris să-i batem pe toți și am reușit. Eu am fost mai puțin magnific, abia ajunsesem la echipa națională, dar am ținut steagul sus. Toată echipa a fost extraordinară, dar la acest Campionat Mondial au strălucit patru jucători, Gruia, Oțelea, Penu și Kicsid, ei n-au ieșit, practic, din teren. Finala a fost tare de tot. La 10-9, Gruia a irosit un atac, iar nemții ne-au egalat pe contraatac. În acea vreme se putea ține mai mult mingea în atac, nu se fluiera imediat pasiv. Tot Gruia a marcat însă de 13-12 și s-a terminat treaba. Gruia a fost Himalaya al nostru la Mondial, dar Kicsid, Licu și Gunesch au făcut o apărare fantastică, nu trecea nimeni de ei. Kicsid a avut o contribuție colosală, pentru că el făcea și apărare și atac. În apărare, el își mai aranja freza. De pe bancă i se striga să nu și-o mai așeze atât pentru că îi fac >!”, a povestit Birtalan.
„Nu ai cum să uiți niciun banchet, niciun gest, nicio amintire din acele vremuri. Cred că ar trebui să povestim 2 săptămâni să vă spunem tot ce a fost la Paris. Cel mai important aspect este însă că am rămas ca frații și la atâția ani distanță. Vorbim foarte des la telefon, colegii din București se mai și întâlnesc în fiecare miercuri. Jumătate din acea performanță se datorează în primul rând acestei legături fantastice dintre noi”, a susținut Gabriel Kicsid, fost comandant al ASA Brașov. Campionul mondial a dezvăluit că după finala de la Paris a avut oferte să plece în străinătate, dar a rămas pe loc: „Trebuia să fug, dar am ținut cont de ce mi-a spus tata, care a fost un secui mai al dracului. Mi-a spus să nu plec niciodată pentru că zonă mai frumoasă ca în Covasna nu am să găsesc nicăieri. Când am avut ocazia să plec, mi-au sunat cuvintele lui tata în cap. Financiar, poate aș fi avut de ce să regret, dar atât”. Acum, la 45 de ani distanță de la titlul mondial din 1970, Kicsid și-a vărsat și un of: „Tot pe noi ne scoateți de la naftalină, din păcate! Nici în următorii 10 ani nu întrevăd nimic bun cu handbalul masculin. Încă din 1981, când am ieșit de la Steaua, am spus că nu mai există material pentru handbal. Deși mulți nu m-au crezut atunci, le-am spus că în următorii 20 de ani nu vom mai avea asemenea rezultate pe care le-am avut la Steaua și la națională. M-am înșelat, au trecut între timp 45 de ani!”.
Gabriel Kicsid a făcut o scurtă referire și la numele său, care – din motive politice la acea vreme – nu era scris corect în mass-media. Și în cronica după finală din „Sportul”, numele său a fost scris Chicid. „Mi s-au mai bătut apropouri, să-mi schimb numele. Tata mi-a spus însă că omul care își schimbă religia și numele nu este om și nu are caracter. Nu puteam să servesc România dacă se scria cu >? Le-am spus să-mi scrie numele corect și voi rămâne la fel de loial țării. Ce a zis tata, trebuie să rămână așa”, a povestit Kicsid.
Prezent la al 5-lea mondial, Cornel Oțelea a devenit în 1970 primul handbalist din istorie cu trei titluri la activ. El își mai trecuse în cont un argint la handbal în „11” (ediția 1960) și bronz la CM 1967. „Pentru mult timp, performanța a fost greu de egalat. Spre bucuria mea, a fost depășită de curând, de jucători ai Franței, care au avut o generație de excepție și care a făcut posibilă câștigarea unor titluri la rând. A avut loc însă și o modificare a competiției ca distanță între două turnee, Mondialul se joacă acum din 2 în 2 ani”.
După 1970, România a cucerit încă un titlu mondial, patru ani mai târziu, tot cu RDG, chiar pe terenul nemților, în Berlinul de Est (14-12 în finală). Pentru naționala masculină au mai urmat o serie de medalii la turneele finale, ultima fiind obținută în 1990, bronz la Campionatul Mondial. A fost și ultima zvâcnire a băieților la cel mai înalt nivel. Handbalul românesc are o istorie fantastică, peste care s-a așternut, din păcate, un strat gros de praf. Și fără o strategie la nivel național, pleactă chiar de la Guvern, este foarte greu ca acest praf să mai poată fi șters.
Știați că avem o pagină de Facebook dedicată handbalului?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER